Educatia spartana
Stat al unei aristocraţii cuceritoare, care trăia din munca şi exploatarea nemiloasă a celor invinşi, Sparta s-a organizat ca o tabără militară fortificată şi a trăit una dintre cele mai interesante experienţe politico-militare ale antichităţii. Putând mobiliza bărbaţii cu vârsta între 18 şi 60 de ani, statul spartan dispunea de patruzeci şi trei de contingente. In perioadele de pace, sau în cazul unui război în afara hotarelor, cei tineri şi cei mai bătrâni constituiau rezerva disponibilă, rămânând efectiv combatanţi numai războinicii de la 20 la 50 de ani, considerati drept cei mai valorosi şi experimentati. Educaţia era strict războinică, dirijată numai spre creşterea calităţilor fizice. Elitei spartane îi era interzis să se ocupe de altceva decât de viaţa militară, să călătorească peste hotare, să-şi ridice case arătoase, să facă exces de vorbe sau să se îmbrace cu eleganţă. Oricare bărbat aparţinea statului de la naştere până la vârsta de 60 de ani. Fiecare băieţel nou născut trebuia prezentat consiliului bătrânilor. Dacă se prezenta bine constituit, era redat părinţilor, dar dacă vreun defect fizic l-ar fi făcut inapt pentru a deveni un bun soldat, era sortit morţii şi aruncat într-o prăpastie de la poalele muntelui Tayget. In prima zi, copilul era îmbăiat în vin pentru a fi purificat şi pentru a i se transmite, simbolic, vigoarea necesară unui bun războinic. Severitatea doicilor din Laconia, cel mai adesea provenite din clasa cea mai de jos, cea a hiloţilor, era celebră. Copilaşii erau ţinuţi în obscuritate şi erau împiedicaţi să plângă. Orice manifestare de tandreţe era pedepsită, cerându-se o supunere oarbă. Când împlinea şapte ani, micul spartan era luat de lângă familie şi instalat la cazarmă, împreună cu alţi copiide aceeaşi vârstă. La acea vârstă fragedă, copilul începea un program de pregatire. Intra sub tutela unui educator, numit paidomene , secondat de monitori adolescenţi. Pe măsură ce creştea, copilul trecea în clase cu reglementări din ce în ce mai severe. Era supus, în colectiv, la antrenamente fizice gradate, cu scopul de a accede fără piedici la exerciţiile brutale care urmau a-i fi impuse după împlinirea a 16 ani. 
Viaţa băiatului era astfel ordonată încât să i se imprime un comportamemt de supunere totală. La treisprezece ani era tuns scurt. Lipsit de orice lenjerie de corp, tânărul nu avea drept îmbrăcăminte decât o tunică scurtă pentru toate activităţile. Dormea pe un pat din stuf recoltat cu mâna de pe malurile râului Eurotas, iar iarna se acoperea cu o învelitoare din ciulini presaţi. Pentru cea mai mică greşală, copilul era pedepsit sever, bătut, sau privat de hrană. In acest fel era obligat să-şi caute singur ceva comestibil pentru subzistenţă. Pe această cale se aplica un principiu straniu de educaţie, menit să împingă pe copii spre furt, considerându-se că astfel le va creşte şiretenia şi cutezanţa. Prinşii, erau bătuţi de către propietarii furioşi şi apoi de către şefii lor. Scopul era să le crească atenţia pentru alte ocazii. Nu încape îndoială că dresaţi într-o astfel de mentalitate, mai târziu, cînd deveneau soldaţi, aveau capacitatea de a surprinde pe adversari şi de a jefui după toate regulile artei. După împlinirea a treisprezece ani, micul spartan era încredinţat unui eiren , tânăr ceva mai mare ca el. Acela avea sarcina de a-l supraveghea strict şi de a-i dărui susţinerea morală şi fizică de care avea nevoie în inevitabilele momente de descurajare, inerente într-un regim de antrenament extrem de dur. Acel înger păzitor era numit amant, fără ca acestui cuvânt să i se atribuie înţelesurile din epoca modernă. Dar nici nu era exclus pericolul ca sentimentele reciproce să alunece pe calea unei senzualităţi, atâta timp cât pederastia se practica fără pudoare în Grecia antică.
La şaisprezece ani, elevul-soldat devenea, la rândul lui, eiren, iar la optsprezece ani era vărsat în armată. Pentru început primea atribuţii de ordonanţă şi putea observa de la distanţă câmpurile de bătaie, unde se traduceau în practică teoriile războinice care îi fuseseră inoculate. La nouăsprezece ani tânărul devenea combatant, dar nu în prima linie. De la 20 de ani se încadra în efectivele de bază ale armatei, iar de la 30 de ani putea participa la adunarea poporului, numită apela. Gimnastica şi mişcările colective pe stadion ocupau un loc important în formarea adolescenţilor ca viitori componenţi ai falangelor de luptă. Incă din acea perioadă de exerciţii tinerii erau învăţaţi că aveau obligaţia să avanseze în orice condiţii ale unei bătălii, călcând cu indiferenţă peste răniţii şi morţii proprii, şi recompletând rândurile după o tehnică verificată. Formaţia de luptă centrală a armatei spartane era falanga , formaţie compactă, monolitică. Hopliţii avansau în rânduri strânse, umăr la umăr. Erau soldaţi cu o talie şi o forţă excepţională. Toţi luptătorii erau înzestraţi cu armament greu de până la 35 de kilograme. Purtau o tunică roşie şi o manta grosieră din aba. Erau înarmaţi cu o spadă scurtă cu care răspundeau sălbatic şi rapid tuturor ameninţărilor. Purtau la centură un pumnal curbat, iar în faţă un scut placat cu bronz, greu şi curbat.
Pe partea exterioară a scuturilor era gravată litera grecească lambda, litera cu care începea cuvântul Lacedemonia. Mai târziu hopliţii spartani au primit în dotare şi o lance, aceasta fiind arma luptei de la distanţă. In concepţia de luptă a spartanilor nu exista decât victoria sau moartea. De aceea când plecau la război mamele şi soţiile le urau soldaţilor: “Sub scut, sau pe scut”adica: victorioşi, sub scut, sau morţi, pe scut. Se spune că după răsunătoarea înfrângere de la Leuctra, în faţa tebanilor conduşi de Epaminonda, cei întorşi s-au acoperit de ruşine. Femeile celor morţi priveau cu mândrie, fiindcă fii sau soţii lor îşi făcuseră datoria, iar femeile celor ce reveniseră priveau în jos, cu ruşine.Tuneluri sub Munţii Bucegi
Trasee secrete şi drumuri pe sub munţi, folosite încă de pe vremea dacilor? O simplă legendă sau...În fiecare zi, indiferent că e vară, toamnă, pramavară sau iarnă, sute de persoane vin să traverseze zona Bucegilor. Unii vin pur şi simplu pentru munte, alţii vin atraşi de legendele ce cuprind întreg ţinutul Bucegilor. Iar alţii vin în căutarea comorilor rămase prin peşteri, din cele mai vechi timpuri, aşa cum spun legendele locale. Se spune că în zona Bucegilor trece un lanţ de drumuri subterane, cunoscute doar de câteva persoane, la ora actuală. În vremuri de restrişte, încă din vremea dacilor, obştile trimiteau femeile şi copiii aici, trimiteau comorile ce le aveau, şi porneau la luptă împotriva invadatorilor. Pe sub munte se poate ajunge dintr-o parte în alta a munţilor.
În anul 105 armatele romane conduse chiar de împarăt, pătrundeau în teritoriul dacilor, ocupând cetate după cetate. Era al doilea război, şi Traian era decis ca de data asta să supună definitiv Dacia. Din aceste considerente nu se grăbea, preferînd să construiască, de fiecare dată pe unde trecea, cetăţi şi castre care să asigure spatele armatei sale. La un moment dat, între romani şi Sarmizegetusa nu mai era nici o cetate. Cu toate astea, în munţi, pe loc deschis, la întâlnirea a doua pîrîuri, s-a dat o luptă pe viaţă şi pe moarte între cele doua oşti. Era sfârşitul toamnei. Dacii erau conduşi personal de Decebal, iar romanii de unul dintre generalii lui Traian, cel care, după cucerirea Daciei, urma să devină primul guvernator al noii provincii romane. Lupta a fost îngrozitoare şi a durat toată ziua. Spre seară, balanţa începuse să încline spre romani, din cauza numărului mare de luptători de profesie pe care îi aveau.
La un moment dat, marele preot dac, Vezina, a fost văzut cazînd în luptă. Atunci dacii au început să şovăie, vazînd în asta un semn din partea marelui lor zeu, Zamolxis. Ca sa nu piardă de tot lupta, Decebal a dat ordin de retragere şi... armatele dacilor au dispărut în câteva minute ca înghiţite de pământ. Degeba au trimis romanii trupe în urmărirea fugarilor. Acestea se întorceau toate cu acelaşi răspuns: în faţa lor nu exista nici un fel de duşman... A urmat o pauză de câteva zile, pauză care a fost cât pe ce să salveze soarta regatului dac. Pentru că, profitînd de ea, Decebal a realizat o lovitură care a rămas în analele războaielor: a încercat să mute centrul operaţiunilor la sud de Dunăre, pe teritoriu roman. La vremea respectivă nimeni nu a putut înţelege cum, în condiţiile unei ierni cumplite, cum a fost cea din 105, Decebal a ajuns, într-un interval de timp extrem de scurt, mai puţin de 2 zile, să străbată munţii Daciei, ajungînd la locul de întâlnire cu aliaţii săi şi trecînd Dunărea ca să atace castrele romane de pe teritoriul actual al Bulgariei. Din păcate, în urma unor trădări din rîndul nobililor daci, Traian a aflat secretul mişcărilor rapide de trupe: Decebal s-a folosit de tunelurile subterane care traversau munţii dintr-o parte în cealaltă.După bătălia de la Adamclisi cînd fiecare dintre aliaţii înfrânţi ai dacilor se retrăgeau spre locurile lor de baştina, dacii conduşi de Decebal au căzut în câteva ambuscade organizate de romanii care îi aşteptau în tunelurile de trecere. Neaşteptîndu-se la aşa ceva, mare parte din trupele repliate au fost nimicite, puţini fiind dacii care au ajuns din nou la Sarmizegetusa.
După acest atac, Traian a ordonat astuparea tunelelor pe care le descoperise. Cu toate astea, multe au rămas necunoscute de cotropitorul roman, fiind folosite mai tîrziu de domnitorii români. Aşa au fost trecerile subterane din zona Bucegilor. Cei mai populari munţi ai României sunt străbătuţi de la un capăt la altul de treceri subterane, puţini fiind cei care cunosc existenţa acestora. Despre existenţa tunelurilor aveau cunoştinţă numai sacerdoţii daci şi unii nobili, aceştia din urmă cunoscând doar anumite treceri strategige şi nu pe toate. Ducand mai departe moştenirea spirituală a înaintaşilor lor, preoţii daci au transmis novicilor secretele trecerilor de sub pământ, secrete preluate de preoţii creştini, paznici ai comorilor spirituale (şi nu numai) ale acestui popor, şi retransmise mai departe doar călugărilor virtuoşi. Pentru că aici, în interiorul Bucegilor, există o parte din secretul existenţial al nostru, al românilor, ca popor. Pe vremea domnitorilor din dinastia Basarabilor şi a celor de după ei, platoul Bucegilor era interzis oamenilor de rând. Acolo se antrenau oştile de elită ale domnitorului. Oare de ce, din toate locurile posibile din ţara asta, domnitorii au ales ca loc de antrenament tocmai platoul Bucegilor? De ce nu un loc la cîmpie, unde antrenamentul călare se putea desfăşura în condiţii mai bune? Simplu. Pentru că, în vremuri de restriște, tezaurul român era adăpostit în tunelele din zonă, iar "roşii" aveau ca sarcină prioritară paza comorilor. Mai mult, legendele locale vorbesc şi despre existenţa unui tezaur deosebit. Un tezaur acumulat şi păstrat în zonă de-a lungul a zeci de generaţii de conducători. Se spune că fiecare din aceştia trebuia să sporească tezaurul pe durata domniei lui şi nu avea voie să foloseasca niciodată odoarele de preţ din tezaurul sfânt. Cei care nu au ţinut cont de asta au fost loviţi de un blestem cumplit, ei şi familiile lor fiind risipite în vînt. Se spune că acest blestem a lovit cele doua ramuri conducătoare din familia Basarabilor, respectiv ramura Drăculeştilor şi cea a Dăneştilor, mulţi domnitori din aceste familii murind asasinaţi, ei şi familiile lor, pentru încercarea de a folosi tezaurul ţării în scop personal. În ultimii ani, în zona Bucegilor s-au efectuat măsurări energetice care au constatat existenţa unor cîmpuri de forţă extraordinară şi a unor treceri subterane care traversează munţii dintr-o parte în cealaltă. Mai mult, aceleaşi măsurători au arătat existenţa a două treceri subterane care merg din zona Bucegilor pînă în apropiere de Peştera Urşilor din Carpaţii Occidentali, acestea fiind întretăiate din când în când de diverse tunele mai mici sau mai lungi.
Ceea ce este uimitor e altceva. Privite de sus aceste tunele nu străbat munţii haotic ci sub forma unor linii care configurează imaginea unui lup imens, având gura deschisă, ca atunci când se aruncă asupra prăzii. Capul lupului este în Munţii Apuseni, iar coada coboară pînă în apropiere de Pietroşiţa, judetul Dâmboviţa. Întrebarea logică este dacă aceste treceri subterane au fost făcute de mîna omului sau dacă au fost doar descoperite şi folosite de oameni? Este o întrebare la care, deocamdata nu are cine să răspundă. Poate doar misticii, care au avut curajul să afirme că totul a fost construit de Zamolxis atunci cand Marele Zeu a decis să apere acest pământ sfânt şi pe cei ce-l locuiesc.
